Școala Basarabeană
Ion Coja
La 31
August, românii serbează Ziua Limbii Române. Există în acest sens o
lege care a fost adoptată în Camera Deputaților din România în luna
februarie anul acesta. Mulți români nu știu însă de ce să fie la 31
august Ziua Limbii Române? Iată de ce: Pentru că la 31 august 1989 s-a
petrecut un moment istoric pentru românism, pentru românitatea noastră
cea de toate zilele: sub presiunea a peste 750.000 de români adunați la
Chișinău în ziua de 27 august 1989, Parlamentul de la Chișinău, așa
sovietic cum era, n-a avut încotro și a decretat pe 31 august limba
română ca limbă de stat și dincolo de Prut, adică pe ambele maluri ale
Prutului și Nistrului. Se încununa astfel, victorioasă, rezistența
românilor la deznaționalizare, după aproape două veacuri de jertfe și
suferințe, dar și de izbânzi pilduitoare, care au făcut din Basarabia
ținutul românesc cel mai însângerat, pus la cele mai grele încercări, nu
de puține ori în cumpăna istoriei aflându-se însăși pieirea neamului
românesc de pe plaiurile atât de frumoase ale Basarabiei, și atât de
jinduite de alții...
De data asta n-a fost să fie cum au vrut alții, ci cum au vrutără românii!
Ziua
de 31 August a fost sărbătorită ca zi a limbii noastre românești pentru
prima oară în 1990, în toată Republica Moldova. Și de atunci, „anual -
scrie pe Wikipedia un autor anonim, această sărbătoare este marcată cu
manifestări de înalt patriotism, de regăsire a rădăcinilor, consemnată
prin poezie, cîntec și joc, prin repunerea în drepturi a vechilor
tradiții populare și a momentelor care le-au marcat istoria. De regulă,
festivitățile sunt deschise dimineața la Chișinău de catre oficialii
republicii, prin depunerea de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare și
Sfânt, precum și la busturile clasicilor literaturii române, amplasate
în Gradina Publică ,,Ștefan cel Mare". Sărbătoarea se încheie în mod
obișnuit printr-un concert susținut în Piața Marii Adunări Naționale. În primii ani ai sărbătorii, fiecare 31 august aducea
cu sine și dezvelirea a câte unui bust pe Aleea Clasicilor din
Chișinău. Acest frumos obicei a fost întrerupt după venirea la putere a
comuniștilor în 2001.”
Ecoul
a ceea ce se petrece la Chișinău de fiecare 31 August a reverberat în
multe suflete românești, dar mai ales în sufletele acelor români care
cunosc bine ce înseamnă să nu te lepezi de graiul matern, strămoșesc,
deseori cu prețul libertății sau chiar al vieții: românii care trăiesc
în afara granițelor de stat ale României, românii din Ucraina, din
Ungaria, din Balcani – îndeosebi cei din Grecia, Albania, Serbia,
Bulgaria, precum și românii din alte țări ale lumii. Acești români,
români exemplari, au „rezonat” la modelul basarabean,
astfel că organizațiile culturale ale românilor din diasporă s-au
alăturat fraților de peste Prut sărbătorind și ei an de an Ziua Limbii
Române, făcând declarații publice explicite în acest sens, cerând adică
instituirea acestei zile naționale și în Țara Mamă.
Se poate spune că acești românitransfrontalieri s-au
unit cu românii din Basarabia, din Republica Moldova, alcătuind o
comunitate aparte, comunitate la care, în februarie a.c., a aderat și
...România, Parlamentul României!... Căci, nota bene!,
legea adoptată în februarie 2013 este o lege pe care au impus-o acești
români fără pașaport românesc, dar cu un suflet mai românesc decât al
nostru, cei ce nu riscăm nimic atunci când vorbim românește! Riscăm
numai să vorbim din ce în ce mai stricat limba părinților noștri... Dar
asta este altă poveste... O lăsăm pentru altădată, să nu stricăm și
acest ceas sărbătoresc!
Punctul
de plecare a fost Marea ÎntruUnire de la Chișinău, din 27 August 1989,
la care s-au adunat, cu un singur și același gând, peste 750.000 de
români. Adică tot al șaselea cetățean al Republicii a fost acolo
prezent, cam câte unul din fiecare familie de români!... A fost ca și
cum la București s-ar aduna mâine peste trei milioane de participanți,
ca să ceară ce? Ce au cerut acei români grozav de români? Au cerut
„grafie latină”! Acesta a fost cuvîntul de ordine, al cărui înțeles s-a
încărcat în Basarabia acelor zile de o sumedenie de alte idei și
conotații, strâns legate unele de altele, alcătuind un veritabil program
politic naționalist, cum n-a mai fost rostit altul de la Blaj, din 15
mai 1848...
ÎntruUnirea
de la Chișinău din 27 august 1989 a fost transmisă în direct de
Televiziunea Română de la București! Mi-aduc bine aminte cum am
urmărit-o în „Țară” cu sufletul la gură, nevenindu-ne a crede ce vedeam:
cât de viu și de puternic era românismul acelor frați de-ai noștri la
care deseori ne gândisem până atunci cu inima strânsă de teamă că sunt
în mare primejdie de a se pierde pentru oastea Neamului nostru. Da’ de
unde?! Se vedea clar că sunt „mai români” decât fiecare dintre noi! Că
demnitatea de român le e mai dragă ca orice!
Când,
peste numai patru luni, în decembrie 1989, românii au ieșit în stradă
să înfrunte moartea voinicește, „cu palmele goale”, sub privirile uimite
ale întregii lumi, demonstrând o totală și rarisimă disponibilitate la
orice sacrificiu, eu, personal, am simțit că acea minune de comportament
se producea în continuarea adunării de la Chișinău, din 27 august 1989,
care renăscuse în sufletul tuturor românilor încrederea în destinul lor
de neam sortit să facă istorie, iar nu figurație pe scena lumii!
Am
scris mai apoi în chip explicit că „Revoluția Română”, care într-adevăr
revoluție a fost la nivelul reacției și conștiinei populare, civice, a
început cu mult înainte de decembrie 1989, începuse prin demonstrația de
demnitate românească făcută de frații noștri de peste Prut!
Și
mai zic o dată: fără 27 august 1989 nu ar fi fost posibilă resurecția
din Timișoara și București, din toată Țara, pe care eu, trăind-o în
stradă, am resimțit-o mai puțin a fi un act de denegare a regimului
politic, cât mai ales ca pe o amplă și atotcuprinzătoare demonstrație de
demnitate națională! Oamenii au ieșit fără arme, fără ciomege, nu ca să
pedepsească ori să alunge pe cineva, cât mai ales pentru a demonstra că
„Dumnezeu e cu noi!”, că nu ne e teamă de moarte și suntem gata la
orice ar putea să semnifice bărbăție și vîrtute, credință în Neam și
Lege!
Se
naște o întrebare pe care încă nu ne-am pus-o cu toată gravitatea: cum
se face că Televiziunea Română, care pe vremea aceea, în vara lui 1989,
era atât de închisă, ruptă de realitate și preocupată exclusiv de cultul
personalității celor doi „tirani”, a transmis totuși, în direct și
integral, Adunarea de la Chișinău?
Mi-aduc
aminte că în mulțimea de participanți, care de care mai voios, mai
frumos, mai luminos la chip, am remarcat un bătrân, în haine negre, „de
duminică”, care a apărut de mai multe ori în prim planul transmisiei.
M-a frapat asemănarea sa, la port, la înfățișare, cu unchii mei, mocanii
dobrogeni, cum se îmbrăcau și cum arătau aceștia când veneau la oraș!
Moacă de mocan!, mi-am zis. Și parcă auzindu-mă, regizorul transmisiei
l-a ales pe bătrân pentru un scurt interviu. I s-a pus și întrebarea de
unde e, cum se numește. Iar răspunsul a fost Ungureanu!
Venise la Chișinău din Transnistria! Era așadar urmaș al ardelenilor,
al mocanilor care sute de ani au tot venit iarna cu oile din
Transilvania, din Mărginimea Sibiului, până în bălțile Nistrului sau în
Crimeea! Așa cum făcuse această pendulare transhumantă și bunicul meu
Licoi, din Rășinari!
Mulți
sunt basarabenii care au printre înaintași români ardeleni. Când l-am
cunoscut pe Eugen Doga l-am luat direct, dacă-și cunoaște buneii
ardeleni. Da, știa și dînsul și era mândru de asta! Mândru că poartă un
nume de familie adus din Ardeal pe malurile Nistrului!
Există
multe similitudini între ardeleni și basarabeni, între Transilvania și
Basarabia! Am observat după 1990, în mai multe ocazii, că au, unii
pentru alții, mai multă înțelegere, mai mare atracție să se încreadă
unul într-altul și să conlucreze cu inima deschisă! Și unii, și alții au
cunoscut mai ales partea dramatică, tragică, a condiției de român! Au
plătit prețul cel mai scump pentru a-și vorbi graiul părintesc!
Dacă, așa cum spune viersul popular, Tot românu-i ardelean Dus în Țară de alean,
dacă deci Ardealul ne este tuturor românilor vatra, baștina
primordială, apoi trebuie spus că suntem printre popoarele Europei
singurul care s-a extins spre Răsărit! Răsăritul dinspre care asupra
Europei s-a produs pustietoarea migrație a popoarelor Asiei atrase de
luminile Romei, ale civilizației europene! Noi românii am „înotat”
împotriva curentului, în răspărul istoriei! Și am extins spre Soare
Răsare Europa, moștenirea Romei antice, romanitatea noastră, ducând-o
până dincolo de Bug!
Dacă
compari hotarele limbii latine, din vremea lui Traian, cu hotarele în
care se vorbesc azi limbile romanice din Europa, constați că peste tot
aceste hotare s-au restrâns, au cedat spații întinse altor limbi,
„barbare”! Nordul Africii, Asia Mică, cețosul Albion, Dalmația,
Moesia... Numai Dacia Traiană a câștigat spații noi pentru lătinie!
Înzecindu-și moștenirea!
Spațiul
în care se vorbește limba daco-română s-a extins de-a lungul istoriei
mai ales spre Est. Iar acesta este meritul cel mai important al
românilor de peste Prut! Au lățit spațiul limbii române, l-au extins,
iar în final, iată, ne-au dăruit și Ziua Națională a Limbii Române!
E
bine să reținem că de la ardeleni avem ziua de 1 Decembrie, iar de la
basarabeni, de la moldovenii de peste Prut, avem ziua de 31 August, zile
amândouă de afirmare națională a identității și demnității noastre
etnice.
Iar
dacă stăm să judecăm lucrurile cu bucuria de a descoperi către cine mai
avem motive de recunoștință, este timpul să identificăm în cultura și
istoria noastră un capitol pe care l-am trecut prea ușor cu vederea: Școala Basarabeană!...
Un bob zăbavă vă cer asupra acestui gând: Școala Basarabeană!... Gând
care nu-mi aparține, dar când am auzit, la o recentă lansare de carte a
unui autor de dincolo de Prut, pe două doamne profesoare universitare,
vorbind despre Școala Basarabeană, m-am minunat de câtă dreptate puteau să aibă! Dacă vorbim de o Școală Ardeleană,
cu rolul ei decisiv în istoria noastră, școală prin care cu toții ne-am
românit și mai mult decât eram, apoi se poate vorbi și de o Școală Basarabeană, cu același rol istoric, de fortificant al românismului la ceas de cumpănă! De restriște și de răscruce!
Firește, în alți termeni, cu specificul ei, și mai ales cu data ei de
funcționare, alta: epoca contemporană! Cunosc mulți basarabeni, dar
descopăr mereu alte și alte temeiuri pentru încredințarea că rolul Basarabiei în istoria Neamului românesc aparține mai ales viitorului! Iar
faptul că la Chișinău s-au adunat mulțime de norod, cum nu s-au mai
adunat vreodată românii de mulți, pentru a proclama dreptul de a vorbi
și scrie românește, faptul că de la acea minunată întâmplare ne-am ales
cu Ziua Limbii Române, confirmă că pentru neamul românesc funcționează
acum și Școala Basarabeană de suflet și cuget curat românesc!
...Las
pentru altă dată un inventar, cât mai cuprinzător, al faptelor care
certifică existența acestei componente a ființei noastre naționale, o
componentă extrem de dinamică, de eficientă în lupta noastră, a tuturor
românilor, pentru Mântuirea Neamului. Dar mai ales i-aș lăsa pe alții,
mai învățați, să facă un complet inventar al faptelor prin care basarabenii au sporit temeiurile mândriei de a fi român!Basarabenii
pe care îi cunosc, fără excepție, m-au făcut să trăiesc deseori acest
sentiment. Din toată inima le mulțănesc acum că ne-au dăruit și această
zi de sărbătoare:
La Mulți Ani, Basarabie, La Mulți Ani Frumoși, români de pretutindeni! Inima sus! Dumnezeu e cu noi, noi suntem cu Dumnezeu!
Doamne, ajută!
Buriaș, 31 august 2013
Ion Coja
